Welcome to Casa Belanu



Aveau o masămică de lemn. Verde și rotundă, la care încăpeau odată toți șase. Acum cei patru copii ajungeau la Sărbători și vara acasă, însă eu eram o prezență destul de des întâlnită la masa lor. Așa că la prânz, cină și câteodată și la micul-dejun mă găseai acolo, cu Belanii la masă. Dumitru și Aurica Belanu sunt străbunicii mei, părinții bunicii, bunica fiind mama mamei. 


Nu mai țin minte ce făceam exact toată ziua pe la ei. Știu că mă tot îndemnau să mă duc să mă joc cu copiii vecinilor, dar eu eram destul de îndărătnică. Nu era doar că sunt un om mai timid, ci mai degrabă îmi plăcea mult să stau cu ei. 
Erau frumoși și înalți amândoi. Aveau pielea albă, spumoasă așa. Ei în sine erau un soi de lumină. Adică dacă m-aș fi rătăcit la un moment dat într-un spațiu trist și întunecos, ei ar fi fost un fel de lumânări drepte, din ceară albă și mereu pâlpâitoare care m-ar fi scos de acolo. (Probail s-a și întâmplat asta de multe ori.)







Vorbeau cu grijă unul cu altul. Nu foloseau multe cuvinte, de unde am dedus că în mintea lor trebuie să se fi dat niște lupte și cerneri serioase - vreau să zic asta, ba nu, ba da, nu mai pot, o zic). Dar nu aveau resentimente -se educaseră, se autodisciplinaseră așa de mult, încât în mintea lor rareori se mai dădea bătălia - vedeau și simțeau lucrurile destul de curat.
Și casa lor este, până azi, cel mai curat loc în care am stat vreodată. Cel mai luminos. Cel mai cu perdele albe, curate, cu câteva motive cusute de mâna Auricăi Belanu. Cel mai cu mâncare gustoasă și aburindă. Cel mai cu vase curate și separate cele de mîncare de dulce de cele de mâncare de post. Cel mai cu cearceafuri albe și spumoase, cu miros bun de proaspăt spălat. Cel mai cu încăperi înalte, ca Dumitru Belanu de înalte.
Și-aici încercăm să ne mutăm. Să ne îndrume casa asta pe drumul simplității, că știu că-l știe.

Comments

Popular Posts