Anca aia în costum de neopren prin peștera Prosec


ilustrație de Horia Manolache, my one husband and only illustrator/animator.
poate-și ține bunul obicei și îmi completează articolele
cu câte o meștereală dintr-astea de-ale lui (de când aștept momentele astea!)


De doi ani, cinci luni și douăzecișiceva de zile sunt într-un antrenament continuu să învăț să nu mă pun pe mine pe primul loc. Topul priorităților l-a luat fără să întrebe, aș zice, când a venit pe lume, IM. Intuiam că așa va fi, dar nu cred că eram pregătită pentru treaba asta. Mă surprind din când în când gândindu-mă cum capul meu mă duce mereu către nevoile lui. Well, tough shit, tot io am făcut alegerile până aici și nu văd cum aș fi făcut diferit.

Nu cred că mă plâng de treaba asta. Poate doar atunci când am timpul luxos de a mă privi un pic în perspectivă și-aș mai băga acolo măcar niște timp pentru mine, petrecut cu mine.
Încerc să o iau ca pe un dat, că na, așa sunt eu ca femeie devenită mamă. Încerc să schimb, fără un succes vizibil - da' io țin la pașii mici care duc departe, acolo unde simt că deja mă cam calcă pe bătături dureroase. Oricum, după un an jumate - mai ales doi de stat acasă cu niște mici evadări de scris sau muncă, io simt cum tot cresc în mine un vulcan gata să ocupe toate mașinile de scris și scenariile de animație și ce mai am eu în capul meu și prin agende.

Într-o zi, la NOD a ajuns pe masă o idee nebună. Să mergem cu cortul în creierii Podișului Mehedinți,  în Jupânești pe lângă Cireșu, de nici nu știam unde vine asta. E între Drobeta - Orșova, vis-a-vis de Herculane (dacă treci dealurile la pas, cum o făceau înainte oamenii de pe-acolo). E acolo unde afinii și cătina și zmeura cresc în tufe mari cât statul unui bărbat scund și unde lupii au devenit rari, dar tot mai sunt.

Pentru că știam că IM ar iubi experiența la nebunie (nu ne era străin dormitul pe jos pe covor noaptea sau statul la cort în casă), și știam că și Horia voia treaba asta și pentru că voiam și eu să văd cum rezist la cort și pentru că simțeam cum țipă a simplitate-complexitate brută, ne-am băgat în grupul exploratorilor de peșteri - acolo mergeam să explorăm peșteri neamenajate (cam pretențios termenul și cam fals, că eram ghidați de super omul super experimentatul speolog Cristi Lascu și însoțiți de beautiful mind Paul de la Wild Thing).

Pentru cei care cred că o peșteră neamenajată seamănă cu Peștera Urșilor sau a Muierilor, le zic doar că seamănă cam cât seamănă mersul printr-o casă terminată și frumos aranjată cu cocoțatul pe schelele aceleiași case, dar în mijlocul construcției. Doar că asta cu casa e, evident, mult mai puțin adrenalinic decât experiența cu peșterile.

O peșteră mai înot- eu, o peșteră mai târșâit pe burtă- Horia și o peșteră mai ușurică, toți trei. Asta a fost recolta pe hârtie. Bine, de fiecare dată cu oamenii de mai sus și celelalte două cupluri din grup (dintre care un cuplu cu un copil mai mic un pic ca IM).

Horia avea ceva de lucru în ziua aia, așa am ajuns să merg eu. Aveam o combinație de nesiguranță completată de dorința mea stupidă de a nu supăra oamenii din jur, care probabil m-ar fi făcut să îi cedez locul lui Horia fără nicio problemă, dacă n-ar fi zis el că rămâne cu IM la bază.

N-aveam de unde să știu că aș fi avut șansa (cum zice bunica) să ratez cea mai frumoasă experiență din viața mea. Dap, așa am numit-o, fix când ieșeam înot din peșteră, ceea ce i-a înflorit ritmul cardiac lui Cristian Lascu. Nu mă dau înapoi de la cuvintele astea. Experiența asta chiar a fost revelație. A fost putere, încredere, hotărâre și fericire. Așa am simțit. Asemănător dar diferit de demența îndrăgostirii de el, asemănător dar diferit de facerea imposibilului posibil, a.k.a. nașterea, asemănător dar diferit de iubirea în noua formulă de trei.

În galeria Prosec din peștera Topolnița eram într-un film, din ăla în care tipa e foarte badass în costumul ei de neopren și intră dându-se pe corzi și alunecând pe roci într-o peșteră neîmblânzită, unde înaintarea se face ba înot, ba mergând prin apă. În care la sfârșit stinge toată lumea toate luminile de la căști și lanterne și înoată spre ceea ce știu că ar trebui să fie gura de ieșire a peșterii.
Și, la un moment dat, vezi că intră lumină pe undeva și înoți întins înspre-acolo. Și stânca de deasupra ta vezi că se despică și că nu ți-a lăsat ieșirea goală, ci ți-a împodobit-o, ca o soacră mică intrarea la nuntă, cu pomi și iarbă și plante care au tot crescut pe deasupra. Și că în peșteră, de la lumină, s-au mai format mici insulițe de pietre aduse la viață de mușchi și ferigi și pești mici. Te oprești un pic   să-ți tragi sufletul acolo, că nu-s vreo înotătoare de top. Te uiți în sus, te uiți în apă, te uiți în jur, te uiți înspre colegii de aventură (un septagenar nebun și sănătos și incredibil ca spirit și cunoștințe și istorii, plus doi băieți nebuni și ei și curioși, niște makeri adevărați) și ești acolo. În momentul ăla. Oricum, dacă nu ești în moment, cel puțin înăuntrul peșterii, ajungi rapid cu un picior sau o mână sau un cap lovit, așa că mai bine să fii prezent cu totul.

Chiar dacă mă mai gândeam cât de tare ar fi fost să fie și Horia cu mine, și cât i-ar fi plăcut și lui IM să asiste dacă ar fi fost posibil, ieșeam prin Gaura lui Ciocârdie înotând ba pe față, ba pe spate împinsă de o siguranță extremă. Și mă bucuram că e momentul meu, că sunt acolo, că mi-a plăcut așa de incredibil de tare să fac tot traseul ăsta greu pentru unii, normal pentru alții. Hmmm, destul de greu, să n-o mai dăm cotită. Și că în fiecare moment mă gândeam doar cât de mult îmi place și că vreau să văd ce e și acolo, și acolo.
Într-un singur moment m-am gândit că, dacă vine apa cu o forță foarte mare, ne proiectează direct pe tavan și-aș fi ajuns ca unul din pet-urile alea prinse în coloanele din susul peșterii acum cine știe câți ani. Sau că înotăm și nu atingem jos-ul și că nu știm dacă sunt sau nu șerpi sau alte chestii pe-acolo (bine, logic că oamenii ăștia care au făcut de atâtea ori peșterile știau). Dar nu conta. Oricât de stupid ar suna, nu conta. Vorba lui Cristian Lascu, în peșteră te simți mai în siguranță ca afară.
Nimic nu bătea senzația asta de (auto)explorare și de drumuri neștiute pe care ești nu numai în stare, ci fericit să le mergi.

N-am zis, și aș fi vrut, de cum a fost cortul și cabana speologilor. Și nici n-am poze din Prosec, că n-a avut niciunul aparat la el. Am numai înainte și după.
Și mai am bocancii mei smulși din talpă, cu care am străbătut toată peștera plus încă niște kilometri prin hățișul de la întoarcere (încă o oră la deal după două ore prin peșteră). Bocancii mei care au trecut pe lângă vipera cu corn și care m-au văzut într-o versiune brută, de care mie îmi place destul de mult. E versiunea aia care are foc în talpă mereu. E o Anca cu care vreau să trăiască și IM, să o cunoască și pe ea. Că și ea tot maică-sa e. Și mie-mi place rău de ea și cred că am suferit pe undeva că am pus-o la locul ei, mai ales că nu-i place să-i zică alții unde să stea. Îmi pare rău, băi Anca, poate facem mai bine de-acuma încolo.

Până ajung să zic și de cort și de rouă și de discuții la un vin imaginar și de stele și de Iron Man, foc bun prin vene!

P.S.: Paul, abia acum mi-am dat seama ce bunătate de nume ai dat - experiența e wild, ok, da' ce descoperă omul despre el e și mai wild!

după intrare, drum, ieșire și un urcuș lung de nu-i mai vedeam capătul.
deși începuse să plouă, mi-a fost așa cald după ieșirea din peșteră, că am ajuns în acest semidecolteu.



zâmbetul cam de timidă așa de la-nceput

traseele

valea picnicurilor

traseu cu și pentru copii, da' nu așa ușor cum părea la început

între Drobeta și Mehedinți

la cabana speologilor

cinci stele sub cerul liber

broaște, pietre și apă proaspătă

Comments

Popular Posts