Doi ani și cinșpe luni. Aproape o scrisoare

Dansul, ilustrație de Horia Manolache.
O imagine inspirată din realitatea dimineților noastre în trei, în primele luni de viață ale lui IM și interpretată de imaginația lui

Acum îți scriu ție, pentru când n-o să-ți faci timp să citești (un fel de dedicație, pentru IM)

Mă așezasem la birou (ăsta improvizat dar super primitor aici în sufrageria lui N&N) și începusem cu mailurile, contractele, proiectele mele.
A început să curgă pe Guerilla un "Mă cheamă Luca" de pe vremea Timpurilor Noi. Luca e un băiat de paișpe ani, golan și nu prea dus la școală. Probabil Luca e un tip mișto, dar m-am trezit gândindu-mă din nou la cum nu o să pot controla vreodată ce o să devii. Probabil nici cine.

e costumul tău de super erou / căpitan de vas - submarin / pilot de curse

Ar fi ipocrit să și vreau să controlez (deși wow, ce impuls vine câteodată. Câteodată te-aș băga fără niciun regret într-o bulă în care să fii protejat de tot și toate, în care să te știu pur și simplu în siguranță. Apoi sparg singură bula, pentru că știu că în măsura în care ea te protejează de rele, te protejează și de viață. De o viață pe care tu ai venit aici să o trăiești.)
Oricum, ar fi ipocrită bula pentru că io tot spun cum iubesc descoperirile și căutările interioare și exterioare și explorarea asta de sine care nu se termină niciodată. Și bula nu-și găsește locul în genul ăsta de drumuri.
Așa că da, ar fi stupid să fac eforturi de control asupra unei vieți care nu e a mea și care e a ta.
Dacă la începuturile noastre îmi tot repetam că tu îți aparții ție, nu mie și nu nouă, cu timpul obișnuința de a fi împreună m-a făcut să văd lucrurile din ce în ce mai posesiv. E foarte greu să îmi tot amintesc că e a ta viața asta și că sunt deciziile tale. Pentru că ești cu mine și cu noi de doi ani și cinșpe luni și contopirea noastră într-o singură ființă s-a întâmplat deja.
Treaba e că tu începi din ce în ce mai mult să vrei să fii tu, pe când eu vreau din ce în ce mai mult să rămânem noi.

Erai lung și slab în seara aia de primăvară. Dar Haiduc mi-a spus că ești puternic, mai puternic decât se aștepta și eu am rămas cu puternicul în minte. Din momentul ăla, portretul pe care ți-l tot construiesc și pictez și repictez are niște constante clare. Puterea, calmul, iubirea și muzica.
Te-am văzut mereu în contact cu tine și instinctele tale. Mereu mai în contact cu mine decât aș fi putut fi eu. Te-am văzut mereu ca omul de la care eu învăț. Eu sunt intimidată în preajma oamenilor de la care am căruță de asimilat, așa că, până m-am obișnuit cu prezența ta, m-am agitat un pic. Mă chinuiam și eu să fiu versiunea mea mai bună. În încercările mele am făcut și multe tâmpenii. Însă tot în încercrăile mele ne-am și distrat și-am râs și mai râdem încă și sper c-o să tot râdem în loop-uri infinite.

Pe fundalul golanului Luca mi-am adus aminte că azi faci doi ani și șase luni de când ai ieșit la lumina asta un pic bună, un pic crudă (asta e una din multele tale super expresii: un pic așa, un pic așa). Și faci doi ani și cinșpe luni de când mă cunoști și ne cunoaștem uimitor de bine.

când am venit la țară, fugeai de frica pisicilor și a câinilor și a animalelor, în general.

Printre primele zâmbete văzute de la tine a fost unul dat pe Condolence-ul lui Benjamine Clementine. Te născusei de puțină vreme și ne începeam diminețile pe melodia asta un pic nebună, dar mult frumoasă. Și eu cântam, și poate și plângeam un pic - cântam, plângeam, râdeam și simțeam mult în perioada aia. Și tu ai zâmbit. Și mi-am adus aminte că atunci când te-am dus în primul tău concert, la L'Olympia, să-l auzim pe băiatul ăsta desculț, mi-ai dat niște semne serioase că-l auzi și tu. Și vreau să cred că-ți place. Bine, io și vreau să cred multe despre tine. Că-ți place jazz-ul, pianul, să dai concerte, să cânți la chitară, să cânți tare și încet, să desenezi, să pictezi. Câteodată mă întreb dacă nu sunt proiecțiile mele asupra unor activități total obișnuite de copil în explorare. Poate că sunt, dar știi și tu că asta nu o să mă-mpiedice să cred că iubești muzica și dansul (hai, și desenul).

Dovadă stă bucata asta de scriere la care m-ai asistat și tu prin noiembrie 2015, când aveai vreo 6-7 luni de când te instalasei comod pentru amândoi în corpul meu:

Uite, eu, de exemplu, îmi doresc foarte mult să scriu. Să creez frumos. Să îți scriu. Să îți creeez. Să îmi scriu. Să îmi creez. Deși acum pare mai frumos să fac toate astea cu gândul la tine.

Îmi mai doresc ca tatăl tău să deseneze. Să îți, să ne și să își deseneze frumos, după iubirea pe care o poartă în el.

Poate înțelegi acum de ce de-abia te aștept. Pentru că, în mintea și sufletul meu, venirea ta o să ne ajute să ne îndreptăm clar pe drumul nostru.

O scriere puerilă și cam exaltată, și un pic nerealistă, că imediat după ce ai venit nici nu mai știam când e zi și când e  noapte, numai de creat nu eram noi în stare. Însă uite, cu timpul, ai reușit să ne ajuți să mergem pe drumul nostru. Azi suntem la țară, de unde scriem și ilustrăm și animăm. Și ne jucăm. Și încercăm să ne facem viața după cum simțim că ar trebui să fie ea bună pentru noi. Și nu e numai în roz totul, dar noroc că ne plac și alte nuanțe.

Când eram un singur corp, noi doi ne plimbam kilometri întregi prin tot felul de cartiere ale Bucureștiului și-ți cântam o improvizație cu origini în Bunu-i vinul ghiurghiuliu sau Aseară ți-am luat basma. Când eram apoi doi și făceam alți kilometri întregi, tot pe cântec se întâmpla plimbarea - pe altă improvozație, de data asta cu origini în Sat după sat (Robin and the Backstabbers).

Când aveai vreo 6-7 luni și casa ta era uterul meu, Horia mă convingea să îți pun tot felul de ritmuri. Balet, vioară, pian, trompetă (te-ncercam mult cu trompeta, că io-s mare apreciatoare de trompetă). Hip hop. Pop. Alternativ. Joplin, Clementine, Sinatra. Takuya Kuroda. Guță sau alt cântător de manele (Horia voia să vadă dacă reacționezi și la astea, dacă îți plac). Taraf. Romica Puceanu.

Când stăteam amândoi acasă, dansam cheek to cheek pe Maria Tănase și Nina Simone. Inventam coregrafii pe Mr Bojangles al lui Sammy Davis Jr. și râdeai cu poftă la ridicările mele exagerate și total imperfecte de picioare și mâini.

Acum dansezi cu Muta (străbunica ta) prin curte pe cântece pe care eu n-aș fi știut să ți le cânt. Și îi dai tu ei concerte și reprezentații. Și-acum ea e cea care râde cu poftă, dar mai ales cu fericire și mândrie că strănepotul ei e aici.

la Casa Belanu, unde și tu construiești

Pe mine nu m-au primit la cor în clasa a treia. Am fost atât de dezamăgită, încât am încetat să cred că am o voce pe care-ar vrea cineva să o asculte vreodată. La desen luam note foarte mici, deși eu credeam că desenez foarte frumos.
Nu cred că mă interesează neapărat ce devii - oricum drumul ăsta nu se termină niciodată, și la 80 de ani o să fii tot într-o devenire.
Ce mă interesează pe mine este să știi că vocea ta și pașii tăi și desenele tale sunt ale tale, nu trebuie să fie aprobate de standarde sau calificative. Și mi-ar plăcea să știu că păstrezi cu tine muzica și că-ți setezi singur ritmul. O utopie, dar na, libertatea asta mi-o acord eu, dacă tot nu pot controla mai nimic din ce o să ți se-ntâmple.

P.S.: Tu ești IM, dar e cineva care îți spune Luca la Maramureșeană.